Un blog despre orice dar mai ales despre masini

Sex: profesor sa moara ciprian

Varsta: 32

Adresa: italia sau spania depinde  unde e tovarasii mei. pah anglia am interdictie da shasha santzepat aia si nu mai faci treaba

Pasiuni: mie imi place manelele

Scurta descreriere a ta: Sanebunesc dah te mint daca nu e manele viata mea.  E corect ca ma si pricep. Nu e manea sa no stie papu. Daca mapuc sa cant te fac dah plangi cu vorbe. Iti curge mucii deteneci.

Am 2 bemveuri ca sa moara dujmanii cand sah murdareste unul il iau palalt. treiaru e tunat direct in germania dah nici nu stii cand trec. iti trebe ochelari dah matrix ca sa ma vezi in error mea. icscinciu ie tot pah benzina si am fost la niste rumani dah ia pus niste boxe originale cah sa moara ciprian dete mint imi canta gutza de zici cai cu mine in masina. cand merg cu asta plang cu muci sa mor dete mint traitzar.

Am aur pah mine dah faci catarapta la ochi dacai belesti prea mult. dah tatuaje nu stau satz zic ca-i destule si am unu cu pleiboi fix pah  error. 

Cateva cuvinte despre sufletul tau pereche: sa aive tzatze pah ia fratzioare daca nare sa nu ma caute cai dau drumu la sange. sa aiva si cur acolo ca femeia in rest sai placa manelele ca sa nui crap io capatzana dah rumanca cu fitze.

Mottoul tau: tzigancile sah saptzina  ca nu e cazu

Ziua de 12 mai a fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea. Ce a facut-o asa deosebita? Pentru prima data, dupa de doi ani de rezidenta in blocul cenusiu in care posed un apartament, am reusit sa gasesc un loc liber in parcarea de langa imobil. Dar sa o luam pe indelete…

Nimic nu prevestea minunea. M-am intors de la serviciu la fel ca si in celelalte zile, pe la 6 seara si am intrat in parcare. Aici, conform ritualului, am inceput sa efectuez un tur, strecurandu-ma printre masini. Cand am ajuns langa fereastra doamnei in varsta de la etajul 1, aceasta mi-a aruncat in locul ranjetului batjocoritor, o privire severa. O prind eu intr-o zi si pe baba asta …Am depasit cu succes tomberoanele de gunoi calcand pe niste sacose raspandite in jurul lor de o anume minoritate mai curioasa din fire apoi l-am zarit. Era acolo, neverosimil de gol. M-am apropiat, convins fiind ca ceva imi scapa. Nu putea fi liber. Era imposibil.  M-am uitat in stanga si in dreapta incercand sa inteleg ce e in neregula. Unde era smecheria? Cu fruntea acoperita de sudoare rece, am inceput sa inaintez incet-incet ocupand locul de parcare. Cei cativa metri i-am parcurs in ceva mai mult de o vesnicie. Motorul mi s-a oprit de doua ori din pricina picioarelor tremurande. Asteptam ca in orice moment o voce tunatoare sa ma apostrofeze:
-Un’ te bagi bey ..ulica, la ce … mea crezi ca stau acilea?
Am oprit motorul si am sters-o rapid printre masini, in mersul piticului, ca nu cumva sa ma vada eventualul pagubit.

In seara aia nu am aprins luminile in casa de teama ca cineva sa nu vina la usa mea ca sa-si revendice locul. M-am dus la culcare fara sa mananc. Nici nu-mi era foame.

A doua zi de dimineata am plecat la serviciu cu autobuzul si la fel si in zilele care au urmat. Nici nu se putea pune problema sa mai pierd locul de parcare. Deja devenise al meu. Veneam in fiecare seara la masina sa verific daca totul e in regula, privind trufas catre eventualii spectatori de la ferestre si cu oarecare compasiune catre loserii care se invarteau patetic pe acolo in cautarea unui loc de parcare.

Cu timpul am inteles ca este o barbarie sa folosesti masina zilnic, fara sa-ti pese de stratul de ozon si ca oamenii responsabili folosesc transportul in comun. Am capatat obiceiul sa tin tot timpul cheile masinii in mana pentru a nu fi luat, din greseala, drept vreun oarecare ce se afla in autobuz sau merge pe jos pentru simplul fapt ca nu are masina. Uneori le si zdrangan discret ca sa nu existe dubii, fara a pierde nicio ocazie sa-mi afirm convingerile ecologiste.

In concediu am plecat cu trenul si pot spune ca a fost mai bine. A fost si mult mai sigur, nu mi-am pus viata in pericol intrecandu-ma pe sosele cu toti bizonii inconstienti si in plus nu am mai dat inca o lovitura necrutatoare Mamei Natura. Cu siguranta, cel putin doi stejari si un iepuras au fost salvati prin faptul ca am fost in vacanta cu trenul. Ca fapt divers, pe plaja am cunoscut o tanara foarte draguta pe care am abordat-o cu o gluma plasata cu maiestrie in timp ce ma scarpinam in urecehe cu cheia de la masina. Ne-am dat intalnire seara insa nu a putut ajunge. Pacat, parea genul care ar vrea sa salveze planeta, judecand dupa cantitatea minima de materiale nebiodegradabile cu care era acoperita.

In timp am devenit atat de preocupat de incalzirea globala si chestii de genul asta incat chiar m-am inscris la un moment dat la o actiune de ecologizare a unui parc, insa din nefericire am ratat-o pentru ca exact atunci m-a invitat un coleg sa-l insotesc la o partida de vanatoare. A fost foarte frumos. Am avut ocazia sa constat ca nu mi-am pierdut abilitatile de tintas dobandite in armata. Am reusit sa dobor o gramada de iepuri in ziua aia.

Mersul cu autobuzul are foarte multe avantaje. Este mai ieftin si in plus economisesti si prin neplata asigurarii, rovinietei si mai stiu eu ce reparatii. Faptul ca vara e cald si ca miroase urat nu este deloc adevarat dupa ce te obisnuiesti. Sunt doar mofturi ale unor indivizi inconstienti ca sapunul si deodorantul sunt pumnale infipte in inima planetei. Ce am mai ras intr-o zi cand in spatele autobuzului rula o decapotabila avand la volan o tipa foarte aranjata si simandicoasa… La plecarea de la semafor, autobuzul a scos obisnuitul nor de fum gros pe care tipa, neobisnuita, l-a luat in plin. Am strigat soferului sa puna frana si sa mai plece inca o data. Am ras de m-am prapadit, impreuna cu un vecin, ecologist si el, caruia i se rupsese o planetara cu cateva zile in urma.

Acum sa nu va inchipuiti ca nu am mai miscat masina…. De 2 ori pe saptamana, marti si vineri, ies noaptea si o imping in fata martea si in spate vinerea cu cate 20 cm ca sa nu se deformeze anvelopele. Pe motor am dat un strat gros de vaselina iar ferestrele le-am acoperit cu parasolare ca sa protejez interiorul. Am scurs si uleiul si antigelul ca sa nu am probleme. Am slabit busoanele si am lasat motorul sa se goleasca usor-usor pe pamant.
O data pe luna, intr-o zi ploioasa, cobor cu o galeata de apa cu detergent si o spal; apoi ploaia ramane sa o clateasca.

Este incredibil cata distrugere produc gazele de esapament. De exemplu, de jur imprejurul masinii mele si sub ea nu mai creste un fir de iarba si incet dar sigur zona se extinde si catre celelalte masini. De ce? Gaze cu efect de sera. Ce i-as mai strange de gat eu pe astia care umbla in masini. In Olanda toata lumea se deplaseaza pe biciclete. De-aia sunt aia unde sunt…

In fine, dupa 3 ani, am primit o oferta interesanta. Un vecin a venit la mine sa-mi spuna ca are un cumnat care pleaca in Spania pentru vreo 2-3 ani si care nu are unde sa-si lase masina cat e plecat. Era dispus sa-mi plateasca n Euro/an in schimbul locului de parcare. M-am zbatut in indecizie toata noaptea si dupa ce am facut calculele de rigoare am ajuns la concluzia ca cei n Euro acopera cheltuielile suplimentare cu masina, cu varf si indesat. Una peste alta, am acceptat cu conditia sa primesc plata in avans pe doi ani si la intoarcere sa-mi aduca echipamentul lui Raul dar pe gri, nu pe alb, ca se murdareste repede.

Azi m-am suit din nou in masina insa nu va faceti probleme ca am ramas acelasi aparator fervent al naturii. In fond ce mai conteaza o masinuta intre atatea altele? Si oricum, eu conduc ecologist. Fumez cu geamul inchis, merg foarte aproape de masinile din fata mea pt. a reduce rezistenta aerului si pun frane bruste ca sa il oblig pe cel din spate sa-mi absoarba gazele de esapament.

Cand m-am intors acasa am parcat pe trotuar, dupa ce mi-am facut loc discret rupand un puiet de plop care oricum s-ar fi sufocat mai devreme sau mai tarziu din cauza noxelor. Cuibul de pasare l-am pus cu grija pe un panou electric.

Maine ma duc la Primarie si fac o sesizare ca avem o masina parasita in parcare. Nu poti sa pleci in Spania si sa abandonezi ditamai fierul in mijlocul naturii. Doar nu am ajuns sa ne batem joc chiar in halul asta. Trebuie sa ne civilizam si noi odata si-odata!

Ceausi flamanzi si goi am fost cu Nicu,
Ilici a pus pe noi geci de la turci,
Dar ne-a Romanizat la loc Petricu.
Faptul divers: APACA-i plin de prunci.

Leul ne-a convertit Theodorel.
Macroeconomia-i paine-amara.
Si cand parea ca n-aveam niciun tel
Cu Ciorba ne-am hranit. A cata oara?

Alt basm cu Mironica si ortacii
A povestit Mischiu intr-o carte.
A fost momentul cand ne-au luat toti dracii
Ducandu-ne din Europa fix pe Marte.

Facea pe Cuza, micul tap, Milica
Cand a venit sistemul sa i-o traga,
Trimis de Hidrologul fara frica
Acum batran si cu vointa bleaga.

Vazand asa, un imobiliar Nepot,
Cu mult mai multe oua decat restul,
Ne-a dat la toti cate un flit in bot.
Noi nu ne-am suparat: conta doar gestul.

Acum, o portocala uriasa
Se Bese de la Tisa pan’ la Nistru,
In loc de presedinte-avem un pasa
Si-un Boc ne tine loc de prim-ministru.

Dupa doua decenii-n libertate
Doi dinti mai sunt in gura cea de rai,
Pe securisti tot ii caram in spate
Tarand descult ‘cel biet picior de plai.

Era 07.45 cand Robert iesi din casa. Avea ochii umflati de somn. Oare a cata noapte pierduta era? Nici nu le mai tinea socoteala.  Totul incepuse acum vreo luna cand si-a cumparat masina cea noua: un roadster. O alesese rosie si ceruse in mod expres sa-i fie personalizata prin inscriptionarea numelui sau in locul modelului, discret, cu aceleasi litre cromate. Domnul in varsta care intermediase vanzarea din partea dealerului, imbracat elegant, ii zambise complice si il asigurase ca se va ocupa el insusi de personalizarea masinii. Ii placea atat de mult masina incat nu se indura sa o mai paraseasca. Ratacea pe strazile pustii pana la 2 noaptea. Uneori gasea si companie, alteori mergea singur imbatandu-se cu sunetul motorului si al evacuarii.

Avea inca pe limba gustul cafelei tari pe care si-o pregatise mai mult ca remediu impotriva oboselii, inutil de altfel, ca de fiecare data. Isi aprinse o tigara din pachetul strivit in buzunarul blugilor si se apropie de masina descuiand-o cu un beep discret. Se opri brusc inainte de a se sui la volan. Nu ar fi intrat cu tigara inauntru dar nici nu voia sa o arunce. Tusi scurt si incepu sa dea roata masinii , cu un ochi admirandu-i (pentru a cata oara!) formele aproape lascive iar cu celalalt vanand, cu inima cat un purice, eventualele zgarieturi aparute peste noapte. Se opri o clipa privindu-se in geamul intunecat al unei usi. Geamul ii intoarse imaginea unui tanar zvelt, purtand haine alese cu grija, imagine care il multumi si-i asternu pe chip o expresie increzatoare.

Arunca tigara fumata mai mult de jumatate si se sui, in sfarsit, la volan. Un zambet de copil i se intipari pe obrazul tanar. Implinise 25 de ani cu o luna in urma. Masina era cadoul de ziua lui, din partea parintilor. Indeparta un fir de praf de pe volanul incorsetat in piele neagra, puse contactul iar bordul ii darui pe loc o sarbatoare de luminite multicolore parca pusa in scena special pentru el. Isi puse centura de siguranta cu un gest mecanic si apasa butonul rosu inchizand ochii ca nu cumva atentia sa-i fie distrasa de la sunetul motorului care prindea viata. Animalul de metal scoase un marait mandru si totusi docil.

Porni catre birou. Lucra in oras, la vreo 15 km de apartmentul inchiriat in urma cu un an, la terminarea facultatii. Drumul sinuos era cea mai buna motivatie matinala de a merge la serviciu. In ultima luna intra zambind in biroul care il tinea departe de masina timp de 8 ore pe zi. Colegii deja stiau si motivul. “Iar ai dormit in masina?” il necajeau,  iar el le zambea complice. Seful ii raspundea rece la salut privindu-l peste ochelari cu o mina acuzatoare.

Mergea din ce in ce mai tare iar ochii prinsera sa i se lumineze de o lucire salbatica. Incepu sa indrepte firul ondulat al soselei, taind curbele sapate in munte. Motorul mugea amenintator sub apasarea violenta a acceleratiei. Drumul aproape pustiu ii era atat de cunoscut, de acum, incat era capabil sa il parcurga cu ochii inchisi. Cand se apropie de acul de par, lumina salbatica din ochii sai verzi capata accente diabolice. Accelera mai tare, strafulgerat de un gand indraznet. Gardul din curba acului de par, rupt de vreun temerar al soselelor, nu il descuraja catusi de putin.

Intra in curba franand violent, cu mana stanga rotind volanul iar cu dreapta “ciupind”, cu un gest calculat, frana de mana. In timpul acesta, piciorul drept se muta rapid, din nou, pe acceleratie. Anvelopele scrasnira pe asfaltul impecabil, pictandu-i niste sprancene mirate parca de indrazneala lui Robert.

Grimasa de pe chipul tanarului facu loc unui ranjet larg si ochii ii clipira lung, parca pentru a savura gustul dulce al reusitei.

Prea lung din pacate. Rotile muscara stirb praful de pe marginea soselei iar masina trecu dincolo de gardul rupt, alunecand in rapa cascata hulpav sub linia firava a soselei.

Robert nu apuca sa mai schiteze nici macar un gest. O caldura  linistitoare ii invalui tot corpul iar privirea i se cufunda in albastrul limpede al cerului matinal. Urmatoarele 2-3 secunde se descompusera in miliarde de eternitati populate de chipuri dragi, voci cunoscute, peisaje idilice si acorduri iesite suav din mii de cutiute muzicale.

O bufnitura surda il trezi la realitate. Cerul disparuse facand loc coroanei unui copac. Robert privi nedumerit frunzele ce foiau ascunzandu-se unele in spatele altora. Se dadu jos din masina buimac, fara a intelege prea bine ce se intamplase. Privi masina lui cea noua infasurata in jurului copacului batran crescut pe rapa. Privi in sus si zari gardul rupt la vreo 50 de metri de locul unde se afla.

Nu simtea nicio durere  fizica, era teafar. Nu simtea nici regret pentru masina dar nici bucurie pentru ca era intreg. Incepu sa urce panta in mod mecanic, fara a se uita in urma. Mintea ii era golita de orice sentiment. Ajunse mai mult tarandu-se la gardul rupt pe care se aseza intr-o pozitie caraghioasa, trantit pe o parte, ca un om beat. Ramase asa pret de vreo 10 minute, privind in gol, fara sa se gandeasca la absolut nimic. Era de ca si cum creierul sau renuntase la functia de comanda, capituland in fata unui inamic invizibil.

O masina modesta, veche insa foarte bine ingrijita opri langa el. Din ea coborara un barbat si o femeie, tineri ca si el. Il privira cu un amestec de suspiciune si ingrijorare:

-Te simti bine?

-Da…. si ochii continuara sa priveasca sprancenele de pe asfalt.

-Unde mergi?

-In oras.

-Urca, te ducem noi. Sigur te simti bine?

Robert urca in masina teleghidat, avand privirea legata printr-un fir nevazut de un punct aflat intre varfurile adidasilor. Covorasul din fata banchetei ii amintea de masina bunicului sau pe care o mai are inca in garaj. Nu mai porneste dar totusi bunicul o sterge de praf din cand in cand.

Incet-incet, Robert incepu sa realizeze cele intamplate. Primul gand ii zbura la masina distrusa si abandonata in rapa. Ramasesera in ea actele, telefonul, ceva bagaje….Ridica privirea catre tinerii de pe locurile din fata care sporovaiau veseli, dorind sa-i roage sa-l lase sa coboare. El conducea cu privirea lipita de sosea iar ea il sorbea din ochi, plina de dragoste.  Robert le privi, atat cat putu, chipurile si ingheta instantaneu. Limba i se umfla incapabila sa mai articuleze niciun sunet. Tinerii din fata erau parintii sai, asa cum ii stia din pozele din facultate iar masina….. masina era a bunicului; era aceeasi masina pe care o vazuse in garaj in urma cu doua saptamani si care nu mai pornea de foarte  multi ani. Mintea i se incorda, incapabila sa accepte o astfel de evidenta, incapabila sa gaseasca o explicatie salvatoare. Robert urmari cataleptic cum tatal sau abandona volanul si se intoarse spre el zambind cu blandete. Il privea la fel ca atunci cand ii daruisera documentele contului in care erau banii pentru masina. Il privea cu o dragoste infinita.

Tatal deschise gura si spuse:

-Domnule, ma scuzati… iar pielea obrazului incepu sa i se zbarceaca …

-…am uitat sa va intreb…. fruntea incepu sa i se inalte, luand locul parului care era din ce in ce mai putin si alb.

-Domnule, va simtiti bine?

Robert se cutremura din fiecare fibra ingrozit de ceea ce vedea. Il ingrozea mai ales neputinta sa de a da un sens intamplarilor in mijlocul carora se gasea. Prin parbriz, vazu soseaua topindu-se ca intr-un creuzet si dand nastere unui perete impodobit cu tablouri imense, cu masini.

-Da… reusi sa articuleze intr-un tarziu insa bataile inimii ii acoperira vocea stinsa.

De sub peretele cu tablouri, incepu sa se desfasoare catre el o pardoseala rece si stralucitoare pe care se odihneau sclipind mai multe masini noi noute.

-Doriti un pahar cu apa?

Intr-o explozie de lumina, o supernova izbavitoare, realitatea i se desfasura nuda in fata ochilor. Creierul sau decripta codul misterului caruia ii cazuse victima. Nu mai era in masina. Nu fusese niciodata. Incerca un zambet insa nu reusi decat o grimasa.

-Da, va rog….

Dupa cateva clipe, domnul in varsta, imbracat elegant, ii intinse un pahar cu apa. Isi roti privirea prin showroom, asteptand ca Robert sa-si revina.

-Deci, va mai intereseaza roadsterul? intreba cu un zambet complice….

-Nu…. nu este inca momentul pentru o astfel de masina. Imi puteti arata si berlina?
Domnul in varsta il privi aprobator, cu un zambet cald.

- V-ati gandit foarte bine. Cred ca berlina este exact masina de care aveti nevoie.

Dupa cateva minute, Robert hotara:

-Imi place. Aveti si rosie?

-Da

-Si o puteti personaliza scriind numele meu in locul numelui modelului?

-Imi pare rau insa este imposibil. Niciunul dintre modelele noastre  nu are inscriptionat numele. Noi vindem masini numai pasionatilor. Nu este nevoie sa scriem pe ele cum se numesc.

Semnara documentele si se despartira strangandu-si mana.

Robert se indrepta epuizat, cu pasi nesiguri, catre iesire. Aerul tare de afara ii racori tamplele fierbinti. Oare cand plouase? De cat timp era venit? Ceasul de la mana se oprise. Mai privi inca o data prin geamurile imense ale showroomului catre berlina. Avea o linie frumoasa. Cauta cu privirea pe domnul in varsta; acesta era langa roadster oferindu-i un pahar cu apa unui tanar. Domnul in varsta era …..bunicul sau.

Un pescarus in zbor opac,
O mare calma ca un lac,

Un soare rosu- scut de foc,
Un peste ce se zbate-n cioc,

Un cer de plumb- metal topit,
Un vand usor din rasarit,

O dimineata ca o vraja….
Un roaker doarme beat pe plaja.

Soseaua spinteca nemilos campul de balarii. La marginea ei, se inalta nefiresc o poarta stinghera, ferecata cu un lacat ce ascundea in el sudoarea si sudalmile a cine stie cati muncitori chinezi…..Stand martore erei industriale, o pereche de tevi de 2 toli strajuiesc mandre marginile portii grunduite.
Un zgomot din departare tulbura linistea diminetii. Cat ai clipi, in dreptul portii se opreste o masina iar soferul o fotografiaza cu un zambet din care nu se putea intelege mare lucru; demareaza apoi in tromba, spulberand un convoi de furnici pe care fatalitatea le impinsese sa porneasca spre o viata noua, pe tarlaua de pe cealalta parte a soselei.
Poarta isi atinsese momentul de glorie la care visa de cand fusese expusa in maniera post-modernista, la marginea soselei, in mijlocul naturii. Turistii aflasera deci de existenta ei si incepusera sa soseasca ca sa o vada si sa o fotografieze. Astfel, imaginea ei va ajunge cu siguranta in cine stie ce tari indepartate. Ba poate chiar va ajunge si pe acel Internet despre care auzise vorbind doi baieti care oprisera deunazi sa se usureze in balariile din spatele ei. Pe ea nu o bagasera in seama; arta nu e la indemana oricui. Doar pe tatal lor, asteptandu-i la volan, parca il auzise murmurand printre dinti ceva cu “om tampit”, “poarta” si “n-are gard”. Nu intelesese exact ce a vrut sa spuna insa era limpede ca o observat-o. Poate ca ii adresase un compliment timid insa nu era sigura. De data asta insa, recunoasterea frumusetii si importantei ei se produsese fara echivoc.
Cazu intr-o visare letargica, imaginandu-si cariera stralucita ce urma sa i se deschida in fata. Nu incapea nicio umbra de indoiala caci de ce nu ar fi asa? Ajunsesera ele celebre niste biete porti cladite din pietre stivuite butucanos si botezate cu nume sforaitoare: Poarta Sarutului, Poarta Brandemburg. Cu toata modestia dar, inchipuieste-ti-o pe ea, zvelta, delicata dar rezistenta, facuta nu din piatra ci din otel carbon, trecuta prin laminor, prin limbile de balaur ale electrozilor, prin raurile de scantei ale polizoarelor… Ehei… de indata ce imaginea ii va aparea pe Internet, nu va mai dura mult si va fi cu siguranta expusa intr-un muzeu celebru, dupa ce va fi fost vedeta unei licitatii transmise la TV, in direct de la Christie’s.
In fond, destinul portii este eminamente decorativ si simbolistic. Poarta este esenta inceputului de drum, al unei noi sanse, ale unei noi sperante….
Un alt zgomot de motor ii intrerupse visarea.
Langa poarta opri un camion vechi din bena caruia sarira agili doi baietandrii flendurosi si inarmati cu o butelie de gaz, niste furtune si un arzator. Taiara la repezeala mandrele tevi de 2 toli, aruncara poarta in camion fara pic de delicatete ori consideratie pentru arta si disparura in zare lasand in urma lor 2 cioturi de teava fumegand intre balarii.

Epilog:
Poarta ajunge la un centru de colectare a fierului vechi unde se indragosteste nebuneste de un capac de canal.  Dragostea lor, insa, se dovedeste imposibila, fiind separati de o nemiloasa sina de tren care, geloasa pe dragostea lor, refuza cu incapatanare sa plece dintre ei, in ciuda rugamintilor fierbinti ale portii si a amenintarilor fatise ale capacului de canal.
Ajunsi cu totii la laminor si separata de capacul de canal pe motiv ca acesta ar fi chipurile din fonta, poarta isi pierde orice speranta si decide sa-si ia zilele aruncandu-se in vulcanul unei oale de turnare si sperand la o reincarnare cu mai mult noroc. Insa, pana in ultima clipa, pana la ultima legatura fier-carbon, poarta continua sa zambeasca mangaiata de imaginea turistului  care o fotografiase si apoi disparuse in aburii diminetii. Imaginea ei impartita in milioane de biti strabatea eterul umpland siturile galeriilor de arta. Isi indeplinise nobilul destin si se retrasese in glorie….

Tin minte bulversarea pe care mi-a produs-o generatia anterioara de Megane (2), atunci cand a fost lansata. N-am ramas asa, ci m-am lamurit cu timpul, incadrandu-ma in categoria celor care traiesc cu convingerea ca spatele ala nu este altceva decat o regretabila si suspecta malformatie congenitala. Una dintre consecintele acestui fapt a fost ca nici nu m-am suit vreodata intr-un Megane malformat, de teama sa nu se ia.

In ziua in care am vazut noul model parcat in Bucuresti, mi-am dat seama ca actuala generatie insa, schimba foaia. Megane 3 este copilul frumos al lui Quasimodo nascut in urma unei relatii curioase cu o suedeza nimfomana, venita la Paris cu autostopul si care, din lipsa de bani, a inoptat pe treptele de la Notre Dame.

Prima grija a fost sa-i privesc spatele si am constatat cu usurare ca este in firea lui, ba mai mult, luneta taiata inclinat inspira un oarecare dinamism. Un fastback in interpretare bonjurista.

Privit din fata, noul Megane este rau, agresiv, cu privirea indrazneata si insolenta. Un tanar capabil de rele si cu care nu prea vrei sa ai de-a face.

M-am invartit in jurul lui pret de vreo 5 minute, cautand sa gasesc totusi locul unde se ascunde infirmitatea, locul care sa probeze descendenta directa din Quasimodo. Zadarnic insa, spre bucuria mea, Megane 3 este copia fidela a mamei.

Zilele trecute ma gaseam in apropierea unui dealer Renault si nu ma grabeam nicaieri asa ca m-am apropiat sa mai dau un ochi. Varianta in 5 usi este mult mai cuminte. Privirea insolenta  a fratelui cu 3 usi devine doar o zgaiala ridicola iar agresivitatea se transforma brusc intr-o atitudine bonoma, de mic burghez. Un fel de d’Artagnan ramas in Gasconia, insurat cu o targoveata, avand vreo 7-8 copii si o burtica respectabila.

Am pasit optimist in showroom si, cu amintirea lui “3 usi”, am cerut sa fac un drive test. Singurul model disponibil era un Megane 1.6 16V 110cp benzina. Evident, 5 usi. Nu am crezut ca pe o compacta noua se mai pun motoare sub 150cp. M-am gandit insa ca probabil l-au pus si pe asta, asa ca entry level. Insa cei care isi vor cumpara o astfel de masina vor bifa varianta in 3 usi si motoare peste 150cp.

M-am suit fara prea mare tragere de inima in masina, cu gandul la “3 usi”. La interior, finisajul pare in media clasei compacte si spre lauda francezilor, observ ca au ales sa fabrice partea superioara a bordului din spuma si nu din plastice dure, asa cum o fac majoritatea japonezilor care, izolati pe o insula, nu au notiunea de asfalt imperfect.

Nu reusesc sa ma concentrez prea bine asupra detaliilor, fiind obligat sa suport asaltul baiatului de showroom, cu pantaloni din stofa, mult prea largi pentru talia lui si cu pantofi lungi de 1/2 de metru.

-Noul Renault Megane este cea mai sigura masina din lume, reusind sa obtina 37 de puncte la testele EuroNCAP.

-Felicitari! Renault s-a bucurat mereu de rezultate de exceptie la testele astea.

-Noul Renault Megane ofera in standard airbaguri….

-Da? Cool!

-S-a acordat o mare atentie finisarilor interioare….

-Sigur ca da, se vede.

-Acum, noul Megane este o cu totul alta masina

-Pfuai!…de departe. Apoi in gand: nu stiu cum era cea de dinainte….

Profit de prima pauza de respiratie a baiatului cu pantalonii incretiti in talie si pornesc motorul din butonul Start/Stop. O mai spun si acum: imi place ideea de buton dar sa fie rosu!  Asta de la M3 (eheeeee…ar vrea el!) e negru cu scrisul alb. Sfatuiesc pe cei care vor cumpara Megane sa ii puna niste autocolant rosu cu pictograma On/Off alba.

Motorul nu se aude, cu atat mai mult cu cat clima se pune pe treaba instantaneu, acoperind si informatiile pretioase venite dinspre locul din dreapta. Clima este de tip “basic”, nu stie sa-si cupleze/decupleze recircularea. Nicio paguba.

Scaunul este foarte bine profilat, sprijinul lateral fiind unul de top. Ma refer la mine care nu sunt vreun spatos. Ma intreb insa cum se va simti o persoana mai corpolenta sau cu dorsalii lucrati. Oare vor incapea in scaun? Probabil ca da…. Din nefericire, volanul este lipsit de viata, inert, plictisitor si contine 4 butoane hidoase, toate 4 pentru CC si limitator de viteza care se activeaza, atentie!, dintr-un buton situat intre frana de mana si cotiera.

Instrumentele de bord sunt …cum sa zic… intr-un fel. Tahometru digital alb/negru, turometru analogic, indicatiile CB l-au pus in locul celui de-al 3-lea ceas insa intr-un ecran dreptunghiular de mici dimensiuni, pierdut in orbita cascata a instrumentului lipsa.

Ambreiajul tine sus de tot insa ma adaptez usor. Am condus multe masini. Motorul urneste din loc masina care nu este prea grea, in ciuda dimensiunilor generoase.

Senzatia generala la condus este de mare plictiseala, vinovatul de serviciu fiind motorul care ofera doar 110cp la turatii de benzina. Lipsa de cuplu este si mai deranjanta, mai ales cand esti la munte si vrei sa si depasesti, asa cum am incercat eu. Timpul necesar efectuarii depasirii pe un segment usor ascendent a fost un bun prilej sa-mi rememorez viata dar mai ales copilaria, inspirat fiind de microbuzul care venea din contrasens si care crestea ca Fat Frumos, intr-o secunda cat altele in 7. In final am reusit sa reintru pe banda mea si, recunoscator fiind pentru sansa acordata, am lasat-o moale si nu am mai depasit absolut nimic altceva.

In zbuciumul meu de a depasi, printre stop-cadrele copilariei mele, am reusit sa remarc cat de greu urca in ture motorul de 1.6 si cat de zgomotos o face. Practic, la turatii peste 3500rpm, zgomotul motorului invadeaza habitaclul in mod deranjant,  inducandu-mi o stare de stress in legatura cu viteza de deplasare care insa, nu este foarte mare. Am intrebat pe baiatul cu pantofii lungi la ce turatie ar trebui sa schimb vitezele ca sa fiu in spiritul Renault.

-Pai, raspunse el, pe la 3000, 4000, in functie de cat de sportiv doriti sa mergeti.

-Aha!, ma prefac eu ca am inteles si nu ma pot opri sa nu ma mai uit inca o data la turometru catre se inroseste mult mai sus…

M-am despartit de noul Megane fara niciun regret si am intrat in showroom pentru a-mi lua materialele informative. Am cerut o oferta de pret si brusc s-a devoalat mostenirea lui Quasimodo in toata hadosenia sa: Megane 3 are cel mai puternic motor de numai 130cp (diesel). Chiar si pe “3 usi”. Cocoasa este sub capota si nu pe afara, acolo unde o cautam eu!!!. Progenitura lui Quasimodo poarta stigmatul cocoasei sub forma impotentei. Intr-o lume in care marimea chiar conteaza, fiul cel frumos al lui Quasimodo o are mica.

Sluga.

Later edit: am mai aflat ca, totusi , familia dezamagita la randul ei, creste in secret un bastard al aceluiasi Quasimodo, abandonat in fasa de maica-sa, o celebra alergatoare jamaicana de 100m plat asupra careia fusese aruncat un blestem voodoo. Se pare ca pustiul e si frumusel si dotat insa are si el o mica problema: e cam nervos cu nervii…..

Astazi (03 Martie 2009) am facut un scurt drive test cu Opel Insignia 2.0CDTI 160CP
Banuiesc ca designul exterior va este cunoscut. Este mai putin important daca ne place sau nu. Mie spre exemplu imi sugereaza un Mercedes chinezesc. Oricum, un design muuult mai actual decat la Outback.
Pozitia la volan este OK. Nu te impresioneaza cu nimic. Nici pozitiv dar nici negativ.
Vizibilitatea laterala si in spate este simbolica. Cam ca la Seat Leon. Adica nu prea vezi nimic. Senzorii de parcare spate sunt un must!
Am pornit motorul (rece e drept…) si in habitaclu a navalit zgomotul caracteristic de tractoras. Opel nu s-a zgarcit la decibeli si i-a lasat sa patrunda in numar mare in habitaclu chiar si la relanti. Repet: motorul era rece.
Incalzirea in scaune s-a facut simtita cu mare greutate, dupa aprox. 10min. Probabil ca avea ceva masina de test ca dupa 10min incalzirea in scaune devine inutila. Spre comparatie, la Subby Sama a mea, simti caldurica dupa 2-3min cand esti imbracat!!! Dezbracat n-am incercat inca
Volanul legat in piele nu are un feeling anume. E neutru la atingere. Nu este ca un volan de Honda care te indeamna sa-l strangi si sa accelerezi!
Interiorul parea finisat mai bine decat la alte Opel-uri pe care le-am mai condus insa nu am stat sa analizez acest aspect cu prea mare atentie intrucat m-a respins din start plasticul cu pretentii de lemn imprastiat de designer prin tot bordul intr-un moment de majora inspiratie. Mie imi place lemnul doar in casa si voi fi de acord cu el in masina doar atunci cand portierele vor fi imbracate in lambriuri iar pe jos, in loc de covorase, va fi gresie de tip terracota.
Omul dealerului mi-a prezentat masina in detaliu, pentru a da timp motorului sa se incalzeasca. Mi-a tinut, printre altele, si o prelegere despre unicitatea motorului Opel caruia ii place sa fie turat, nu ca la ceilalti. Nu tin minte ca vreun reprezentatnt de vanzari, indiferent de marca, sa fi ratat acest discurs.
Motorul este prezentat ca avand 160cp la 4000rpm, cuplul de 350Nm la 1750-2500rpm in conditiile unei mase de … uite ca nu scrie in fisa
Acceleratie 0-100km/h in 9.5s
Consumuri 7.6/4.8/5.8
Interesant este ca motorul asta il vand cu 4 setup-uri de putere: 110/130/160/190cp

In fine, am plecat…Am pornit incetisor si dupa vreo 10min temperatura apei a ajuns la valoarea optima. Am cerut voie sa o turez macar pana la roz daca nu e voie la rosu. Am fost rugat sa nu o fac intrucat masina avea doar 2000km…Ok…Am incetinit, am schimbat a 2-a si am inceput sa turez motorul. Pe la 3000rpm l-am simtit cum incepe sa livreze mai putin cuplu si mai multi decibeli. La 3500rpm a devenit clar ca orice insistenta din partea mea nu mi-ar fi adus decat decibeli si priviri pline de repros din partea omului de la vanzari. M-am oprit putin sub 4000rpm ca sa fiu sigur ca nu m-am inselat si ca motorul ar mai avea ceva de dat. Am schimbat a 3-a. Am mers o bucata de drum la 3000rpm insa nu parea in elementul ei. Am scazut la 2500rpm. Dealerul si motorul au respirat usurati. Am repetat figura cu turatia si de la tr. a 3-a la a 4-a insa cu aceleasi rezultate.
Nu insit pe tema asta insa as vrea sa se inteleaga ca orice parere este subiectiva si in general se raporteaza la o alta situatie-un benchmark;in cazul de fata la boxer diesel. In comparatie cu 2.0TDI, motorul de pe Insignia mi se pare ceva mai sus.
Asa cum mi se intampla de obicei, am plecat putin bulversat de la drive-test, fara a avea ideile prea clare insa stiam ca lucrurile se vor clarifica de indata ce voi pleca cu masina cu care am venit: OBD. Am pornit-o pe Subby, am iesit din parcare, am schimbat a 2-a….3000rpm-4000rpm-4500rpm si a 3-a. Discutam de filozofii diferite, de realizari ingineresti ce au atat de putine lucruri in comun incat orice comparatie ar fi o impietate cel putin la adresa uneia dintre ele. Asa ca nu voi trage nicio concluzie in comparativul OBD/Insignia ….Cheers!

Era intr-o joi si insoteam autocarul in care era fiica mea mergand in excursie la Cheia cu clasa. Cat de distractiv poate fi un drum, fie el si pe DN1A, cand mergi in spatele unui autocar? Zero, asa ca va scutesc de detalii. Muzica era insa pe placul meu.. Ne-am omorat timpul (eu si sotia mea) facand misto de orice, chiar si de bornele kilometrice.
Dupa opriri la Casa Memoriala Nicolae Iorga (stiati ca Iorga a scris 1300 de volume?) si Manastirea Suzana am reusit sa ajungem la Cheia (imi era asa o foame ca inclinasem parasolarul si mestecam din el).
Merge flacaul ala cu autocarul, merge, iese din Cheia…in fine. Ma gandesc ca o stii el vreun loc. Stia pe dracu. Un ametit. Opreste pe stanga intr-un loc mai larg si intoarce. Intorc si eu. Mai erau niste mamici si tatici in alte 2 masini: o Dacie si un Auris. Intram din nou in Cheia si nu peste mult timp viram la dreapta, pe un drum care indica “Catre Hotelul Cheia”, drum la capatul caruia se afla un complex turistic cu hotelul cu pricina si vreo 6-8 carciumi. Dincolo de intrarea in complex, drumul se oprea intr-o exploatare forestiera. Eu habar n-aveam unde sunt. Parcam masinile si ne umplem de bagaje, sacose cu mancare, rucsac cu schimburi, minge, rachete de bedminton, paturica (nu Dinu…d-aia de stai pe ea)…in fine…stil magar. Incep sa pasesc cu greu in urma copiilor care deja o luasera la fuga. Intram pe poarta complexului si deja ma apuca primii nervi: inautru erau masini iar noi parcaseram afara. Continui sa ma impleticesc eroic inca vreo 300m si ajung la o punte care traversa un parau si pe care copii deja o traversasera de vreo 3 min. Plin de draci trec puntea impiedicandu-ma de 2 caini cersetori care simteau mirosuri venind din boccelele de pe mine. Dincolo de rau era padurea si prin padure un fel de drum forestier, adica o poteca cam cat o masina, intarita cu piatra. Inaintez cu bagajele curgandu-mi din maini si de pe umeri si cu rabdarea pe rosu. Ma consolez cu gandul ca drumul asta nu e ca sa intre ghertoii cu masinile, ci asa pt. promenade romantice, cat sa nu-si inmoaie Julieta botinele in noroi. Dupa alti 50m, spre enervarea mea maxima observ urme de roti. Adica se putea ajunge cu masina iar eu mergeam de 10min incarcat ca un magar. Imi adun ultimele rezerve de calm si continui sa merg consolandu-ma cu gandul ca urmele alea pareau de camion si in niciun caz de masina, fie ea chiar si crossover. Dupa vreo 15 min de mers in cautarea unei poienite buna pt mancat si joaca s-a produs dezastrul:
-Draga, stii….am uitat painea in masina….
-Ce?
-Am uitat painea in masina….
-Daaaa?
………..
Am scos textul care descria dialogul care a urmat intrucat era off-topic.
Am lasat sotiei o parte din bagaje (deja se zarea punctul terminus) si am pornit voiniceste inapoi. Am trecut puntea in sens invers si in complexul cu pricina intalnesc doi politisti.
-Fiti amabili, dincolo de rau e un drum forestier. Pe unde pot ajunge cu masina pe el?
-Nu stim ca nu suntem din zona…
Aveau numere de Buc-erau veniti probabil cu ceva sefi la vreo masa si ii lasasera sa pazeasca masina.
La poarta complexului erau unii care vindeau branza. Ii intreb si pe astia iar ei imi raspund intr-o romana destul de relativa ca nu stiu dar ca pe undeva trebuie sa se poata. Asa ma gandisem si eu.
Arunc sarsanalele in masina, ma sui in ea si plec nervos pe drum inapoi, paralel cu raul. Cand ajung aproape de DN, vad un mic pod (rutier) la dreapta care trecea raul iar dincolo de pod drumul se transforma intr-un drum cu piatra…
Trec podul si urc prin niste bolovani catre o gospodarie. Trec de gospodarie si drumul ma duce in padure. Semn bun. Drumul destul de plat astfel incat puteam merge cu 40-50 km/h. Dupa vreo 500-700m incep sa apara ceva gropi, craci, asa ca o las mai moale. Din cand in cand se mai ramifica si alte drumuri din cel pe care mergeam eu insa incerc sa-l urmaresc pe cel care mi se pare cel mai lat. Trec prin niste mici gropi pline cu noroi (mici pt. mine insa cred ca de netrecut cu 307-le). Se scurg asa vreo 3-4km si tot nu recunosc peisajul. Inca nu ajung in dreptul puntii pe care trecusem in calitate de magar. Continui sa parcurg drumul care este in general bun insa din cand in cand mai dau si in cate o groapa care cred eu ca ar putea crea ceva probleme unei berline obisnuite. La un moment dat trebuie sa ma strecor pe o bucata de drum ingusta marginita in stanga de rau si in dreapta de o rapa. Continui sa merg si cand in sfarsit, ma obisnuisem cu ideea ca nu asta era drumul, peisajul incepe sa-mi fie cunoscut. Am ajuns in dreptul puntii. Restul drumului il parcurg usor, revoltand un cuplu de pensionari iesiti sa asculte mierla la ea acasa. In final imi fac aparitia glorios, in mijlocul taberei, la carma Black Pearl, starnind invidia taticilor si aprinzand imaginatia mamicilor (minciuna sfruntata dar creste dramatismul situatiei). Ma dau jos scuipand seminte si vorbind zgomotos la telefonul mobil de ultima generatie avand tricoul suflecat pana sub piept pentru a permite burtii sa respire aer curat de munte. Imaginea asta era, din fericire, doar in capul meu pt. ca asa m-am simtit aparand cu masina acolo. Spre apararea mea va pot spune ca drumul era deschis circulatiei si nu exista niciun semn care sa limiteze sau sa interzica accesul. Singura limitare era data de mijlocul de transport.
Tabara copiilor era fix la sfarsitul drumului, sfarsit marcat de un mic zidulet din piatra in spatele caruia era o panta si apoi raul.
Am mancat, ne-am jucat, am recuperat mingea din rau de vreo 420 de ori si….s-a inorat.
Ii zic eu lu’ tovarasa:
-Doamna, se cam inoreaza, ce ziceti?
-Pai stiu eu….Copii, vreti sa plecam?
-Nuuuuuuuuu!!!!! si imi zambeste triumfator (a avut meciuri grele pana acum si cu mine si cu fica-mea).
-OK.
Ne-am mai jucat badminton, fotbal, volei si s-a inorat mai rau.
In final a inceput sa picure.
S-a strans tabara in graba si copiii au plecat la timp cat sa nu-i faca fleasca.
Noi 3 am mai ramas sa mai adunam din gunoaie si alte obiecte uitate pe acolo. Pana am reusit eu sa plec, turna cu galeata.
Drumul de intoarcere a fost mai cu emotii din partea mea si la fel de relaxat pt. masina. Daca la dus vedeam drumul uscat si din cand in cand cate o mlastina, acum totul era o mlastina cu craci….Eu am fost stressat insa masina n-a avut niciun moment de ezitare. Am si filmat insa din motive necunoscute mie, imaginea a iesit ca un fel de stop-cadre de cate 10 sec, sunetul fiind singurul coerent si continand exclamatiile ficei mele: Hai Subby, hai Subby! prin zgomotul galetilor de apa si al crengilor cazand pe plafonul masinii.
Am ajuns cu succes la DN care era inundat si el, lucru bun pentru ca astfel mi-am spalat masina pe dedesubt foarte profi.
Drumul de intoarcere a fost tot plictisitor , gagicile mele dormind iar eu conducand in asa fel incat sa nu le trezesc.